Povestea care urmează a fost relatată de un reporter, care a participat într-o ocazie la o patrulă de antrenament simulată a poliţiei. Pentru a se conecta la atmosfera momentului, la şoldul său se odihnea un revolver de calibru 38, încărcat. Pe neaşteptate, un om a apărut dintr-un pâlc de tufişuri situat între două case.
Era un hippy înalt şi solid, cu mustaţă dezordonată, de tip Zapata. În mâna dreaptă avea o bâtă grea, de baseball. Când m-a văzut, a încetinit puţin, dar a continuat să înaiteze către mine. Avea trăsături de om meschin şi ticălos, cu o privire încruntată, mânioasă. S-a întors către mine, mânia i s-a strâns şi mai tare pe bâtă, ochii mă priveau ţintă, păşea hotărât, ameninţător.
Mi-am aranjat jacheta de la uniforma de poliţist, pe care o purtam, astfel încât să se vadă patul armei, în caz că ar fi fost nevoie. Este adevărat că m-ar fi putut bate măr cu bâta pe care o avea în mână, dar, în afară de privirea cruntă pe care mi-o arunca, nu mă ameninaţase încă în nici un fel. Întrebarea pe care mi-o puneam era dacă nu cumva tocmai lăsase vreo trei cadavre în urma lui, în vreuna dintre case. Jefuise pe cineva? Atacase vreo gospodină? Ce făcuse oare?
Ajunsese la o distanţă ameninţătoare, la numai un metru şi jumătate de mine. Tendoanele de la braţul drept i s-au încordat. Mâna mea se afla pe pistol. Când a ajuns chiar în dreptul meu, pe faţa lui a apărut prima rază de lumină din întreg comportamentul lui de până atunci: a zâmbit şi a trecut mai departe.
Pţiu! Fusesem cât pe ce să împuşc un băiat care nu avea altă vină decât aceea de a căuta un teren de baseball.
(Nancy L. Van Pelt: Secretele comunicării)
Era un hippy înalt şi solid, cu mustaţă dezordonată, de tip Zapata. În mâna dreaptă avea o bâtă grea, de baseball. Când m-a văzut, a încetinit puţin, dar a continuat să înaiteze către mine. Avea trăsături de om meschin şi ticălos, cu o privire încruntată, mânioasă. S-a întors către mine, mânia i s-a strâns şi mai tare pe bâtă, ochii mă priveau ţintă, păşea hotărât, ameninţător.
Mi-am aranjat jacheta de la uniforma de poliţist, pe care o purtam, astfel încât să se vadă patul armei, în caz că ar fi fost nevoie. Este adevărat că m-ar fi putut bate măr cu bâta pe care o avea în mână, dar, în afară de privirea cruntă pe care mi-o arunca, nu mă ameninaţase încă în nici un fel. Întrebarea pe care mi-o puneam era dacă nu cumva tocmai lăsase vreo trei cadavre în urma lui, în vreuna dintre case. Jefuise pe cineva? Atacase vreo gospodină? Ce făcuse oare?
Ajunsese la o distanţă ameninţătoare, la numai un metru şi jumătate de mine. Tendoanele de la braţul drept i s-au încordat. Mâna mea se afla pe pistol. Când a ajuns chiar în dreptul meu, pe faţa lui a apărut prima rază de lumină din întreg comportamentul lui de până atunci: a zâmbit şi a trecut mai departe.
Pţiu! Fusesem cât pe ce să împuşc un băiat care nu avea altă vină decât aceea de a căuta un teren de baseball.
(Nancy L. Van Pelt: Secretele comunicării)
