Happy flu - Interesting

Povestea noastră de dragoste (special thanks to: Olimpiadele Comunicării)

Cu această ocazie vreau să vă impărtăşesc ce v-am promis cu două zile în urmă. Voi povesti despre "love story"... Totul a început cu o simplă idee: să facem împreună un film. Eu voi fi operatoarea, el va veni cu idei. Deşi am început realizarea filmului, până la urmă n-am terminat din cauza timpului: ne-am implicat împreună într-o campanie. Aveam foarte mult de făcut, şi n-am mai avut timp pentru filmări (dar suntem optimişti, şi sperăm că în viitorul apropiat vom reuşi să facem filmuleţul nostru). Din cauza campaniei am fost nevoiţi să petrecem mult timp împreună: şedinţe, întâlniri etc. Eu l-am considerat ca pe un bun coleg, care vine tot timpul cu idei bune, şi care ştie ce vrea şi cum poate să realizeze lucrul respectiv. Lângă campanie am participat şi la Olimpiadele Comunicării. Am observat că putem să lucrăm împreună, şi putem să realizăm ceea ce vrem. Aproape că n-a trecut o zi, fără să nu ne întâlnim - întâlniri pentru OC, pentru campanie... Da am fost colegi... până la preselecţii pentru OC... Călătoria spre Bucureşti şi înapoi ne-a ajutat să descoperim, că ne potrivim și altfel decât din punct de vedere profesional. De atunci am început să ieşim împreună, şi putem să zicem, că suntem foarte fericiţi! Olimpiadele Comunicării ne-a schimbat viaţa...

Love story în echipa DEEP 2.0

Două persoane din echipa noastră s-au îndrăgostit.... Despre cine sunt ei şi cum s-a întâmplat toată povestea, vom scrie puţin mai încolo. Până atunci nu ne-a rămas altceva decât să-i urăm noroc pentru ei...

Bucureşti - capitală drag ce eşti! (Reclame şi iar reclame...)

Bănuiesc, că după aţi citit titlul mă întrebaţi: "De ce iar despre Bucureşti?" Ştiu, că deja a trecut mai mult de o săptămână de la preselecţii, şi am şi mai scris despre capitala noastră, însă acum vreau să vă prezint aşa cum a văzut echipa noastră oraşul... La facultate ne învaţă să fiim prudenţi, şi să ne uităm mereu la ce se întâmplă în jurul nostru, că aşa face şi un bun specialist de PR: e interesat de tot. Ţinând cont la această idee, când am fost în Bucureşti, noi m-am uitat la reclame puse pe pereţi, pe panouri, la blocuri... unele mi s-au părut chiar şi interesante pentru că nu au fost obişnuite. Ca să vedeţi şi voi exact despre ce e vorba, vom alătura câteva poze despre reclamele şi afişele din capitală:

De ce nu va fii prezentă echipa DEEP 2.0 la conferinţe?

Se apropie conferinţele, mai este o zi. Păcat că echipa noastră nu poate să fie acolo, deşi ar merita să participăm la un astfel de eveniment. Suntem ocupaţi cu campania noastră reală... de scris comunicatele de presă, de realizat conferinţa de presă, de făcut teasingul, banner-uri etc etc... Avem şi noi de lucru şi din cauza asta pierdem conferinţele. Însă sperăm, că ne vedem la anul la Conferinţele Olimpiadelor Comunicării, până atunci vă ţinem curent cu campania noastră reală:
"5 + 5 = Reciclare"

Spun gesturile mai mult decât cuvintele?

Povestea care urmează a fost relatată de un reporter, care a participat într-o ocazie la o patrulă de antrenament simulată a poliţiei. Pentru a se conecta la atmosfera momentului, la şoldul său se odihnea un revolver de calibru 38, încărcat. Pe neaşteptate, un om a apărut dintr-un pâlc de tufişuri situat între două case.
Era un hippy înalt şi solid, cu mustaţă dezordonată, de tip Zapata. În mâna dreaptă avea o bâtă grea, de baseball. Când m-a văzut, a încetinit puţin, dar a continuat să înaiteze către mine. Avea trăsături de om meschin şi ticălos, cu o privire încruntată, mânioasă. S-a întors către mine, mânia i s-a strâns şi mai tare pe bâtă, ochii mă priveau ţintă, păşea hotărât, ameninţător.
Mi-am aranjat jacheta de la uniforma de poliţist, pe care o purtam, astfel încât să se vadă patul armei, în caz că ar fi fost nevoie. Este adevărat că m-ar fi putut bate măr cu bâta pe care o avea în mână, dar, în afară de privirea cruntă pe care mi-o arunca, nu mă ameninaţase încă în nici un fel. Întrebarea pe care mi-o puneam era dacă nu cumva tocmai lăsase vreo trei cadavre în urma lui, în vreuna dintre case. Jefuise pe cineva? Atacase vreo gospodină? Ce făcuse oare?
Ajunsese la o distanţă ameninţătoare, la numai un metru şi jumătate de mine. Tendoanele de la braţul drept i s-au încordat. Mâna mea se afla pe pistol. Când a ajuns chiar în dreptul meu, pe faţa lui a apărut prima rază de lumină din întreg comportamentul lui de până atunci: a zâmbit şi a trecut mai departe.
Pţiu! Fusesem cât pe ce să împuşc un băiat care nu avea altă vină decât aceea de a căuta un teren de baseball.
(Nancy L. Van Pelt: Secretele comunicării)

Feelings....

Deşi n-au trecut multe zile de la preselecţie, de când am fost în Bucureşti, eu ştiu un lucru: vreau înapoi. Mi-a plăcut foarte mult călătoria, oraşul, oamenii de acolo, într-un cuvânt atmosfera competiţiei. Pentru mine va rămâne o amintire frumoasă perioada aceea în care m-am pregătit pentru OC, pentru că am cunoscut 4 oameni minunaţi. Echipa DEEP 2.0 va rămâne mereu în inima mea. Deşi n-am trecut prin preselecţii, tot am câştigat. Am câştigat multă încredere în sine, optimism, speranţă.... şi ştiu, că echipa DEEP şi la anul va fi prezentă la OC....

ANUUUUUUUUNŢ

Deşi am avut ca temă să elaborăm un plan de comunicare despre reciclarea hârtiei, se pare că ideea nu a fost aşa importantă pentru toate echipele. De ce spun asta? Pentru că după ce am părăsit locul competiţiei şi am mers spre staţia de autobuz, am găsit o fiţuică scăpată. Suntem convinşi că aparţine cuiva, care a participat la OC, şi a uitat să se ducă cu ea la reciclare :)))
Acum căutăm persoana, sau poate echipa cui aparţine fiţuica din pozele de mai jos. Am alăturat textul, ca să fie şi mai clar:
"Sperăm să obţinem, în primul rând atenţia publicului ţintei, fără de care compania nu ar putea reuşi. De asemenea, considerăm că informarea precisă şi realistă asupra problemei e un obiectiv important de atins. Nu în ultimul rând sperăm ca angajaţii să privească reciclarea ca pe un pas important spre civilizaţie spre atingerea standardelor celor din UE şi nu numai, dar şi ca pe o soluţie la problemele de poluare cu care ne confruntăm în momentul de faţă."

Aşadar aşteptăm proprietarul fiţuicii, ca să putem inapoia :))))

42 < FINALA

Gândire strategică: 11.67 puncte

Creativitate: 12.67 puncte

Abilități de prezentare și persuasiune: 9.33 puncte

Sinergia echipei: 8.33 puncte

Total: 42 puncte din totalul de o sută

Asta e, atât am putut să scoatem din noi la momentul respectiv.

Am putea vorbi în mod condițional de multe: ce ar fii fost dacă ?- dar nu cred că este cazul.

Oricum eu, ca și coordonatorul echipei, sunt mândru de prestația fetelor, și știu că au un potențial mare. Știu că pot și mai bine, și nu numai că pot, dar o să și facă.

Trebuie să exerseze și în timp real prezentarea, trebuie să aprofundeze cunoștințele de bază.

Chiar dacă n-aș avea dreptul să pun sub semnul întrebării decizia juriului, eu totuși o voi face. Nu mă așteptam ca o prezentare asemenea unui circ - cu flacoane și cu șalopete să iasă învingătoare. Eventual la advertising, dar nu și la PR. Credeam că PR-ul din România are o abordare mai serioasă asupra acestor lucruri. Nu pot accepta nici declarația cum că la Olimpiadele Comunicării concurenții simulează realitatea. Dacă așa arată simularea, cum arată realitatea în sine? Merită să ne gândim pe această temă...

DEEP în verde.....

Echipa DEEP 2.0 - Tunde, Edit, Attila, Edina, Andrea

După prezentare... parcă am mai văzut asta și anul trecut

Fetele - ecologiste înnăscute... erau cât pe ce să bage un muc de țigară în buzunarul unui participant, care a uitat că exită și pubele în parc la Centrul Metropolitan pentru Tineret.

Unde-s mulți, puterea crește, tradus pe limba PR-ului: unde valoarea informațională e mare, crește numărul aparițiilor media. :)

Big city life...

Un lucru m-a surprins foarte mult, în capitala noastră mare şi frumoasă, oamenii erau foarte deschişi ne-au ajutat chiar şi când nu am cerut nici un fel de ajutor. Ce fel de ajutor? ... Ei ne-au arătat direcţia, ne-au spus în care staţie să mergem dacă vrem să ajungem nu ştiu unde mai repede. Lucrul minunat pe care-l trebuie să remarcăm, este că deşi oamenii se grăbeau să ajungă la lucru, sau oriunde, s-au oprit pentru câteva secunde, nu conta dacă vorbeam în maghiară sau în română, ajutorul lor, care consta în câteva cuvinte, pentru noi era surprinzător.
Dar nu numai oamenii pe stradă erau altfel, decât credeam, atunci când am ajuns la locația concursului, o fată ne-a întâmpinat cu un zâmbet mare, ne-a salutat, ne-a îndrumat şi ne-a urat mult succes. Avea o energie incredibilă, care ne-ar fi ajuns la toţi. Nu cunoşteam pe nimeni, nici o echipă, dar unii chiar ne-au surprins pentru că erau foarte veseli, ne-au salutat şi ne-au urat mult succes. Desigur puteam observa la fiecare echipă ceva: unii erau liniştiţi, alţii aveau emoţii, iar noi nici nu ştiu... nu am avut emoţii până la ultimul moment. Juriul... a fost juriul... ne-au ascultat, ne-au spus observaţiile ca orice juriu... nimic deosebit... cel puţin pentru mine.
Bucureşti... un oraş care nu doarme niciodată, în care oamenii întotdeauna se grăbesc undeva, dar totuşi au câteva secunde pentru alţii... am rămas cu o impresie bună, plăcută şi am ajuns la concluzia că mai vreau să vizitez capitala... I want to feel the big city around me!

Am pornit şi noi la drum

În sfârşit a venit şi ziua în care ne-am făcut bagajele, şi am pornit cu maxi-taxiul spre Sighişoara, de unde am continut drumul cu trenul spre capitala noastră strălucitoare. Deşi călătoria a fost noaptea, n-am fost deloc obosiţi. Am pornit la drum plini cu speranţe... Optimişti, ce am fost, ştiam că ne vom califica, poate de aia n-am avut emoţii. Nici nu prea am vorbit despre concurs în timpul călătoriei, mai mult ne-am glumit, ne-am distrat ... Mai spre dimineaţă n-am mai rezistrat şi am adormit. Trebuia să ne facem freshi pentru ziua următoare ... Abia atunci ne-am trezit când se oprea trenul în Gara de Nord.
Trebuia să ne întâlnim cu Jean, vărul unui membru din echipă. Urma ca el să ne călăuzească prin Bucureşti. Până îl aşteptam pe el, fiind interesaţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru, am început să analizăm tot ce se întâmplă acolo: oameni care fugeau la muncă, la trenuri, oameni care beau cafeaua de dimineaţă în McDonald's sau la una dintre fast foodurile de acolo, reclamele puse pe pereţi ... aglomeraţie peste tot... hmhm... interesant a fost să vezi tot ce se întâmpla pe acolo; cel puţin mie mi-a plăcut. Deci prima impresie în aceea dimineaţă a fost: aglomeraţie peste tot, ce a continuat pe tot parcursul zilei...

DEEP 2.0 în relantină

Abia acum îmi dau seama că noi mergem scriem doar în relantină... cu viteza melcului. Mă refer la scrisul pe blog. Personal n-am avut ocazia să scriu un post și să am mintea limpede, în acelși timp. Reușesc să mă uit ce se mai întâmplă în ringul de joc abia după ce nu mai pot de oboseală. Despre ce e vorba? Veți afla mai încolo. Ideea e că noi vrem să împușcăm două iepuri deoadată, dintre care doar una ar fii să trecem de preselecții. Azi am reușit să termin în 80% site-ul proiectului CSR. Da ați citit bine, noi nu ne-am mulțumit cu un plan de PR, noi chiar lucrăm de ceva vreme pe dezvoltarea unei campanii de comunicare menită să promoveze proiect al unui program CSR. Da, de a binelea... În ultimele 7 zile dacă am dormit 4 ore într-o noapte a fost super ok. Mai avem multe de făcut, execuțiile nu-s gata, tipografia așteaptă să primească design-ul de banner up și banner și noi mâine seară vom pleca spre București. Peste câteva zile vom lansa campania. Din cauza întrârzierii inițiatorilor n-am reușit să trimitem nici comunicatul de presă. Greșeală de bază în PR. Dar asta e, viața merge mai departe. Mai sunt 4 zile până la evenimentul cel mare... și spre deosebire de apariția posturilor pe acest blog, zilele trec mult mai repede, au mai rămas 3 zile și 3 nopți...

Idei despre reciclare

Cred că majoritatea oamenilor habar n-au de reciclare, cel puţin aşa se vede... Cultura reciclării a devenit o modă în ultimii ani, când au descoperit că dacă nu facem câte ceva pentru oprirea răutăţiilor pe care oamenii le fac împotriva naturii, atunci peste 10 ani planeta noastră va deveni pustie: fără ape, păduri, aer, animale sau poate şi fără om. Chiar ar fi culmea să destrămăm planeta pe care stăm... măcar n-ar trebui să cheltuim banii să ajungem pe Marte, am fii la noi acasă.
Reciclarea pare o metodă simplă pentru salvarea mediului. Atunci, când am realizat ce înseamnă de fapt să fii responsabil social, când ne-am pregătit proiectul pentru OC. Apreciez faptul că am primit o astfel de temă despre protejarea naturii.
Cred că majoritatea oamenilor nu realizează că şi ei ar trebui să-si asume responsabilitatea pentru faptele lor. Mda...e cam complicat, că lucrul aceasta necesită un pic de gândire, nişte fapte neobişnuite... Deşi sunt multe programe de responsabilizare socială, oamenii încă nu si-au dat seama, că ar fi bine să se gândească un pic şi la viitorul lor. Că viitorul nu e aşa "bright" cum spune sloganul de la Orange....e mult mai rău. Dacă lumea nu-şi va schimba mentalitatea în curând, peste 50 de ani nici lume nu va fi, nici planetă, nimic... Sună dezamăgitor dar asta e adevărul...
Vestea bună e că noi oamenii avem posibilitatea de alegere! De alegerile noastre depinde viitorul nostru. Noi decidem ce va deveni din lumea noastră....

Când voi fi mare, vreau să mă fac comunicator...

Olimpiadele Comunicării - un eveniment așteptat de mulți. În ultimul timp am fost total dezorientat, n-am știut ce să mai cred: e doar un brand strălucitor, care acoperă realitatea crudă a profesiei de comunicator (fie vorba de relaționist, de planner, de media buyer, ce brand manager sau de expertul în comunicarea politică), sau e însăși realitatea stălucitoare? Poarta fermecată care pe care bați și ți se deschide, poți păși pe tărumul fermecat al PR-ului, al publicității și alte tărumuri fermecate, fiecare cu vraja lui proprie. Sunt unii care cred despre domeniul comunicării că e locul ideal pentru a dezvolta o carieră de succes, unde poți străluci, unde poți fii creativ, și în final locul unde dacă dai dulceață de nucă pentru colegii nou veniți, înseamnă că ești super bun. Domeniul în sine e acoperit de o vălură de mister, și cred că această misteriozitate reușește să atragă tinerii. Unii habar n-au ce înseamnă PR, care e locul advertisingului în mixul de marketing sau în comunicarea corporatistă în general, știu doar că sună cool, și merită încercat. Tot puțini știu că în domeniu, dacă vrei să ajungi undeva, de obicei trebuie să lucrezi pestre program, să te stresezi dacă clientului va plăcea propunerea ta, și nu în ultimul rând locul, unde poți muri de infart la 3o și ceva de ani. S-ar putea ca eu să fiu prima persoană care spune acest lucru, și pe deasupra s-ar putea să fie o prostie, dar totuși spun cu o convingere adâncă, și o spun tot mai tare: Profesiile din domeniul comunicării din România trebuie demitizate!

Primele experiențe

Prima mea experiență despre Olimpiadele Comunicării aș putea descrie cu două cuvinte: ultimul moment. Mda ... nu asta era scopul să lăsăm totul pentru ultimul moment, dar așa a fost să fie. E clar, că am avut și noi motive pentru asta: în primul rând am avut probleme cu formarea echipei. Eu personal cred, că majoritatea echipelor au avut astfel de probleme...
La noi această problemă a fost chiar o experiență interesantă. Deși m-am gândit că ar fii bine să mergem la OC, până la urmă am renunțat de la această idee, pentru că pur și simplu n-am găsit oameni pentru formarea echipei.
Ideea de a participa la OC aparține lui Tovissy. El mi-a povestit despre competiție, că el deja avea experiențe de la anul trecut. Desigur am fost interesată, și i-am zis: de ce nu? Merită să încercăm!
Problema începea de la faptul că eram numai noi doi. Am început sa căutăm oameni. Am povestit colegilor despre concurs, dar toși pareau dezinteresați. Am scris e-mailuri pe groupuri, dar nimic. Am fost cam dezamagiți din cauza pasivității oamenilor. Urma ca și noi să renunțăm la ideea de a participa.
Cu o săptămână înainte de deadline, Tovissy mi-a zis, că dacă vrem să mergem cu adevărat, trebuie neapărat să căutam pe cineva, că asta e ultima șansă. Eu personal am vorbit cu o colegă de a mea, și până la urmă i-am putut convinge. Eram deja 3. Off.. greu a fost... Oare vom mai reuși să găsim persoane? Tot ne-am gandit la două fete din anul I., comunicare. Am vorbit cu ele, și până la urmă am reușit să-i convingem și pe ele. WOW... o echipa întreagă. The dream comes true! Ah da ... bucuria n-a ținut mult, deoarece, când s-a format echipa era deja vineri și deadline-ul era luni. Așa că am avut 2 zile, să elaborăm și noi o campanie de PR pe tema reciclării. În ziua următoare n-am putut să ne întalnim toți, așa că a rămas numai duminica. Ultima zi.... știam că avem foarte puțin timp, dar plin cu speranțe și cu idei am început realizarea proiectului. Când am început era deja ora 4, terminarea proiectului ne-am plănuit pe la ora 12, ca să putem trimite în timp. Am făcut un fel de brainstorming, să vedem ce idee are fiecare membru, după aia am început elaborarea planului nostru. În timp ce noi ne gândeam, timpul trecea, poate mai repede decât veneau ideile noastre... La 10 seara ne-am trezit, că planul de campanie era gata, însă ceva totuși lipsea din el. Ceva plus... știam că atunci că ar trebui să avem idei, însă eram prea obosiți. Entuziasmul dispăruse odată cu trecerea timpului. Dar deodată, din senin a apărut plusul acela, acela care a lipsit din tot proiectul, acela pe care am căutat-o pe tot parcursul zilei... La ora 3 noaptea era gata proiectul nostru de comunicare pe reciclare. N-am putut termina în timp așa cum ne-am plănuit, însă eram foarte bucuroși că am terminat și am reușit să găsim și plusul acela .
Luni dimineata am trimis aplicarea. Când am aflat că am fost acceptați în concurs, nici nu ne venea să credem. Abia atunci am realizat ce putem face dacă suntem un team adevărat, și dacă vrem ceva cu adevărat. Cam așa a fost prima noastră experiență dinaintea preselecției la Olimpiadele Comunicării.

Last Minute....

Cred ca în viaţa fiecărui student ultimul moment joacă un rol principal. Viaţa noastră de zi cu zi e plin cu deadline-uri şi pot să spun ca deja suntem obişnuiţi cu asta, face parte din viaţa noastră ... mai ales din viaţa studenţilor. Poate ca nici n-am putea să trăim fără ei :). Deşi suntem informaţi în timp despre deadline-uri, avem boala „studenţească” să lăsăm pe tot pentru ultimul moment. Aşa s-a întâmplat şi în cazul echipei noastre, când ne-am pregătit proiectul pentru OC. Deşi am fost informaţi din timp când va fi deadline-ul, noi ne-am apucat de proiect in ultimul minut.... şi iar am avut o experienţă de neuitat cu renumitul last minute...

DEEP thoughts...

Abia a început anul 2008, şi deja vine primăvara... primesc din ce în ce mai multe mailuri de la groups-ul Olimpiadele Comunicării. A trecut încă un an, plin de experienţe noi, poate am devenit mai matură, poate m-am scufundat în diferite activităţi. Îmi aduc aminte cu plăcere cum a fost să participăm la olimpiade, şi mai ales cum am reuşit să formăm o echipă. Logo-ul (neuronul jucăuş şi îndrăzneţ) şi numele de echipă DEEP parcă semnala trecerea unui prag, când omul deja se gândeşte în perspectivă, analizează posibilele consecinţe ale acţiunilor sale...
Privind în urmă, caut răspunsul la întrebarea care a rămas cumva în aer... eram o echipă bună? Ce am fi putut face altfel, ca lucrurile să fi mers mai bine? Nu m-am împăcat cu gândul că nu am primit un feedback complet pe munca noastră, pe ideile implementate în acea campanie. Oare am fi fost capabili să creăm ceva mai valoros?
Echipa a rămas în minţile noastre, o amintire dulce-amăruie, ca mireasma florilor de primăvară...

Sentimente

Venind vorba de amintiri, echipă şi ce a mai rămas din ea... m-am gândit destul de mult despre experienţa pe care am avut-o atunci, şi ce ne preocupă pe fiecare în parte azi. E interesant cum la sfârşit parcă a pierit naivitatea, şi ne-am confruntat cu realitatea. Asta e, timpul te învaţă, că nu se rezumă totul la o realizare, căci aşa ar muri acel sentiment de a încerca şi a încerca din nou. Echipa există în minţile noastre, e acolo, şi sunt sigură că nu sunt regrete. Am învăţat multe de atunci, trebuie să ai o strategie pe termen lung, apoi disecată în paşi mărunţi pentru a obţine rezultatul dorit. Ideea în sine poate fi oricât de genială, dacă nu eşti atent la detalii când eşti pe punctul de a da lovitura, n-ai făcut altceva, decât să oferi acel produs pe gratis unei alte persoane, care ştie ce şi cum să facă. Să construieşti pe baze solide e o cale sigură. Noi ne-am asumat riscul de a fi mai verzi, mai cu capetele în nori. Dar n-am renunţat la vise nici azi, şi nu cred că o să vină vreodată ziua în care să spun nu mai pot...

Deadline - dead rhyme

De la OC 2007 a trecut mai bine de jumătate de an şi abia acum ajung să scriu pe acest blog - ieşit din blogosferă şi uitat de ceva vreme. Cam după trei luni de la încercarea noastră (nereuşită de altfel) de a pătrunde în mintea juriului, am reuşit să realizăm şi tricourile pentru membri echipei. Unele deja uitaseră că au făcut parte din această echipă, aşa că n-au mai vrut tricourile. N-am nimic de spus împotriva lor, timpul e căruia încerc să reproşez totul, sau dau vina pe lipsa acestuia. În fine, contează că până la urmă tot au fost făcute. Ceea ce am învăţat din asta: e uşor să promiţi ceva, dar e mult mai greu s-o şi respecţi!